“FOAMEA” DE KNUT HAMSUN

Din start îţi spun că nu e nimic simbolic în titlul ales de Knut Hamsun, “Foamea”, pentru romanul care i-a adus recunoaşterea mondială şi care cred eu că a contribuit decisiv în alegerea juriului de a-i decerna premiul Nobel pentru Literatură (bine, probabil că nici n-a avut drept contracandidat vreun cântăreţ, că atunci… adio, premiu!)

Personajul lui Hamsun, care jur că nu înţeleg de ce nu a primit un nume, săracu’, moare EFECTIV de foame. Convins că în el zace un geniu literar nedescoperit, tânărul care umblă flămând prin Christiania nu are de gând să facă niciun compromis. Decât să lase creionul din mână şi să se apuce de orice altceva, mai bine roade bucăţi de lemn (la propriu!) ca să-şi astâmpere foamea colosală în timp ce scrie la articolele şi povestirile lui pe care se străduieşte să le vândă ziarului local pe… aproape nimic.

În plus, un adevărat maestru în a salva aparenţele, nici nu vrea să dezvăluie cuiva catastrofa pe care o trăieşte, minţind cu nonşalanţă în dreapta şi în stânga, chit că zdrenţele în care e îmbrăcat (… mă rog…) îl contrazic.

Iar lupta lui exterioară cu greutăţi incredibile (căci îţi dai seama cam care e situaţia lui locativă, ca să zic aşa, atâta vreme cât el nu are bani nici pentru o felie de pâine) este nimic pe lângă chinurile fizice şi mentale pe care foamea i le provoacă şi pe care Hamsun le descrie într-un mod ABSOLUT TULBURĂTOR!

Călătoria la persoana întâi în mintea unui om a cărui inteligenţă ieşită din comun e afectată de foame pe mine m-a năucit! Trecerile lui bruşte de la analiza fină a realităţii înconjurătoare la halucinaţii şi delir, momentele de inspiraţie care îl ajută să pună pe hârtie mici bijuterii literare, urmate imediat de prăbuşiri psihice care îl aduc în pragul nebuniei şi din care eu credeam că nu-şi va mai reveni, toate acestea m-au umplut de admiraţie pentru peniţa lui Hamsun care, atenţie!, a publicat romanul în 1890, pe când avea doar 31 de ani!

Acesta e şi motivul pentru care deşi, aşa cum mi-e firea, în alte condiţii aş fi exclamat: “Dar apucă-te, omule, de o meserie care să-ţi asigure supravieţuirea!”, de data aceasta mi-am înghiţit cuvintele.

În plus şi poate paradoxal, personajul lui Hamsun nu va beneficia de compătimirea ta. În cele mai cumplite crize ale lui, când crezi că următoarea pagină va aduce şi colapsul final, şi în cele mai umilitoare ipostaze, el nu renunţă la gândul că într-o zi va ajunge un scriitor celebru şi este absolut convins că situaţia lui dramatică se va schimba. Ceea ce, incredibil!, se întâmplă! Şi nu o dată sau de două ori! Pur şi simplu, atunci când eu nu mai vedeam vreo soluţie, ceva/cineva apare şi el primeşte nişte bănuţi, cât să-l scoată din agonie şi să-l arunce în extaz… Starea de graţie durează doar câteva zile şi apoi ciclul se reia.

(Bine, asta când nu face un gest care mie mi s-a părut de maximă aroganţă la adresa momentelor sale de disperare: uşor jenat de greutatea banilor din buzunarul său în posesia cărora intrase absolut întâmplător, la un moment dat îi dă pur şi simplu primei persoane care îi iese în cale!!!)

Acum…

Categoric, aceasta nu este o carte în care să te refugiezi! Din contră, eu cred că dacă o vei duce la capăt te vei întoarce la traiul tău de zi cu zi apreciind acele mici momente ale vieţii pe care te-ai obişnuit să nu le prea mai bagi în seamă: mirosul de pâine prăjită dimineaţa… sau de cozonac proaspăt scos din cuptor… sau ciorba aburindă din farfurie… în fine, ai înţeles ideea!

În plus, dacă flămândul-fără-nume al lui Hamsun nu-şi pierde NICIODATĂ speranţa, nici măcar atunci când e nevoit să doarmă pe pământul îngheţat din pădure (ba mai mult, ajunge să se implice şi într-o ciudată poveste de dragoste!!!) atunci parcă nici mie nu prea-mi mai vine să mă smiorcăi că mi s-a rupt o unghie, de exemplu!

Prin urmare…

Patru stele, pentru surpriza de a descoperi atâta speranţă într-o carte care numai asta nu-ţi promite şi pentru felul în care Hamsun scrie cu muuuult înaintea timpului său! Îi confisc totuşi una pentru că de la un anume moment încolo crizele existenţiale ale personajului său devin repetitive, ceea ce pe mine m-a cam dezamăgit: are bani – nu mai are bani – nu mai are unde să stea – nu mai are ce mânca – FOAMEEEE…

(P.S. Intrigată suficient cât să-mi doresc să aflu mai multe despre acest scriitor genial, dar pe nedrept uitat, i-am căutat biografia pe net. Se pare că romanul “Foamea” are la bază experienţa personală a tânărului Knut, care a muncit pe brânci, inclusiv la un producător de frânghii, ca să-şi asigure existenţa de pe o zi pe alta şi… să-şi poată scrie capodopera!)

Cum o promovează editura: “Knut Hamsun este supranumit „Dostoievski norvegian“. Foamea e considerat unul dintre cele mai importante romane moderniste, anticipând şi influenţând multe opere de ficţiune, de la Joyce şi Kafka la Camus. Pe străzile din Christiania (Oslo de astăzi), un tânăr scriitor trăieşte cu spaima că oricare zi poate fi ultima. Fără alte mijloace de subzistenţă în afara propriei înzestrări literare, personajul îşi petrece timpul încercând să supravieţuiască înfometării perpetue la care se autosupune, neacceptând nici o soluţie de compromis ce presupune un act lipsit de etică, la limita dintre luciditate şi nebunie. Animat de un puternic impuls vital, primind la răstimpuri, de la ziarul local unde publică uneori un articol, sume modice care îl ajută să-şi plătească o chirie modestă şi să se hrănească cât de cât, reuşeşte să se salveze de la extincţie. Diferitele întâmplări traumatizante prin care trece şi ostilitatea mediilor sociale pe care le traversează, strania poveste de dragoste care îi aprinde flacăra speranţei aruncându-l apoi în neagra disperare sunt încercări spirituale din care personajul va ieşi biruitor.”